In ultimii ani am fost binecuvantat cu oportunitatea de a vedea, la propriu, lumea. Acestea sunt impresiile mele de calatorie. In general vorbesc despre ce am vazut eu acolo, in comparatie cu felul in care ne este prezentata tara in media si cum o cunoastem noi din carti. E un blog mai personal.
Kuala Lumpur este una din noile metropole ale lumii. Orasul sta marturie noii dezvoltari economice a Malaeziei. In centrul acestei dezvoltari sta exploatarea petrolului asa ca simbolul orasului poarta numele companiei petroliere de stat: este vorba despre turnurile gemene Petronas, care intre 1998 si 2004 au fost cele mai inalte cladiri din lume. Inaltimea lor este de 492 de metri.
Am putut vizita orasul de 3 ori si de fiecare data am incercat sa ajung in alta zona a lui. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost faptul ca femeile aveau capul acoperit de acea basma numita hijab. Suntem intr-o tara musulmana pana la urma. Pentru a ma deplasa am folosit doar transportul public, acesta fiind foarte bine pus la punct, sigur si destul de ieftin. Tot orasul are preturi accesibile, ca in Asia, doar marile francize occidentale au preturi ca in vest. Cum ar fi Starbucks: o cafenea pentru oameni in trecere in State, un local high end in tot restul lumii.
Dar ca sa revenim la subiect, Turnurile Petronas sunt o cladire impozanta. Interesant e ca pe primele 4 etaje ale lor functioneaza un mall. Daca tot vin atatia turisti aici, sa aiba si ei pe ce sa cheltuiasca banii.
Turnurile Petronas
Turnurile Petronas dominand districtul financiar. Poza a fost facuta de la o inaltime de 335 metri din Turnul Kuala Lumpur
Piata chinezeasca. Sincer nu am vazut atat de multi comercianti chinezi aici. Insa este intesata de chilipiruri, mirodenii si specialitati culinare.
Un fapt amuzant. Pe toate aceste strazi sunt mici restaurante deschise la parterul cladirilor, ce functioneaza doar cateva ore pe zi in jurul pranzului. In general este sigur sa mananci in ele, mancarea fiind gatita in fiecare dimineata. Eu am decis sa incerc unul cand eram in cartierul indian al orasului. Stiam deja ca mancarea indiana este extrem, extrem de picanta. Asa ca l-am intrebat pe chelner ce fel de mancare nu este picant. Din tot meniul, care continea in jur de 20 de feluri de mancare, omul pune degetul pe unul si imi spune: "Asta." "Doar asta?", il intreb eu. "Da", imi raspunde el sec. "Bine atunci. Il iau pe acela", zic eu cu gandul la stomacul meu cam gol. Bineinteles ca mancarea era atat de picanta incat m-am chinuit sa o inghit. Omul totusi m-a intrebat daca e picanta si cand i-am spus ca da, in timp ce imi stergeam transpiratia de pe frunte, a ramas perplex. Cam cat de picante erau celelalte optiuni din meniu?
Templu hindus (1)
Templu hindus (2)
Spectacol stradal
Interiorul unuia dintre Turnurile Petronas
Districtul financiar din Kuala Lumpur
Partea istorica a orasului (1)
Partea istorica a orasului (2)
Zona de rugaciune din Moscheea Jamek, construita in 1909
Dupa cum spuneam in postul trecut, afacerea ce implica boxul thailandez, adica muay thai, a luat o amploare nemaintalnita in tara lui de origine, Thailanda.
Nicaieri nu se poate vedea mai bine acest lucru ca in paradisul tropical numit Phuket, mai precis pe strada Soi Tad-ied.
Insula Phuket, supranumita Perla Asiei, cea mai mare insula din Thailanda, atat de mare incat nu simti niciodata ca esti pe o insula, este probabil regiunea cea mai vizitata de turisti din Thailanda. Acest lucru se datoreaza vremii calduroase, dar mai ales datorita plajelor minunate pe care le gasesti aici.
Insa daca atunci acesta era un loc retras si linistit, acum e cat se poate de viu si aglomerat. Pentru ca la distanta de doar cativa zeci de metri, pe aceeasi strada, putem gasi clubul Tiger Muay Thai, cel mai mare (si cel mai comercial) din Thailanda si probabil din lume, gazduind la varf de sezon in jur de 400 de oameni in acelasi timp. Printre antrenori poti gasi foarte multi campioni din Bangkok. Doi dintre ei, Kru Yod si Kru Lam (kru - maestru, antrenor; echivalentul lui sensei din japoneza) faceau parte din echipa de antrenori a lui Georges St Pierre. Acesta din urma chiar a vizitat si clubul de cateva ori.
Cu un numar atat de mare de participanti, si pentru a atrage si mai multi, Tiger si-a depasit de mult statutul de club de muay thai si a incorporat sporturi precum artele martiale mixte, jiu jitsu brazilian, box traditional occidental, crossfit (au un program complet pentru slabire), yoga, precum si cursuri in arte martiale traditionale thailandeze cum ar fi muay boran (actorul tailandez Tony Jaa este unul din cei care inca promoveaza acest stil de autoaparare in filme; din pacate filmele cu bataie nu mai sunt chiar la moda iar el nici nu a beneficiat de scenarii de calitate, insa Tony este cam ce a fost Jackie Chan acum 30 - 40 de ani, cel mai bun actor de arte martiale al generatiei sale) si krabi krabong. Partea buna este ca toate aceste cursuri sunt sustinute de experti. Partea mai putin buna este ca, datorita numarului mare de participanti si a fluxului constant de clienti, este foarte greu sa beneficiezi de atentia si implicarea antrenorilor in programul tau de antrenament. Singurele exceptii sunt luptatorii profesionisti care se antreneaza aici. Tiger are si un program de burse pentru sportivii de MMA care sunt la inceput de drum. Daca te situezi in una din aceste categorii, atunci intr-adevar poti progresa foarte mult. Altfel sederea ta aici este ca o vacanta cu mai multa miscare. Si, ca o paranteza, cei mai multi dintre participanti nici nu vor altceva.
Dupa cum am mai spus, inca de cand am fost eu aici clubul era foarte mare. Intre timp am inteles ca s-a mai schimbat putin si a devenit si mai mare. Si tocmai pentru ca sunt foarte multi participanti, antrenamentele de muay thai sunt impartite in 3 clase: incepatori, intermediari si avansati + luptatori. La inceput esti trimis in grupa de incepatori, ti se verifica nivelul de aptitudini si fie ramai aici, fie esti trimis mai departe, la grupele avansate. Antrenorul principal de la incepatori isi spunea Mr Myagi, dupa celebrul sensei din filmul Karate Kid. Numele tailandeze sunt foarte lungi si greu de pronuntat pentru straini, asa ca de multe ori tailandezii se prezinta cu un nume prescurtat, o porecla sau pur si simplu isi iau un nume englezesc.
Mr Myagi, in centru. Fotografia a trebuit sa fie facuta pe ascuns, de aceea este cu spatele. Pentru ca nimeni nu vrea sa ii atraga mania.
Mr Myagi obisnuia sa ne adune in cerc si sa ne spuna o poveste la sfarsitul antrenamentului. Acesta era modul lui de a ne prezenta cultura thailandeza, pentru a intelege mai bine locul si tara de unde au aparut sportul si spiritul boxului thailandez. "Pentru noi e diferit aici", incepe el odata. In jur erau mereu copii care se jucau, fii antrenorilor. "Trebuie sa incepem [sa ne antrenam] de mici. Altfel nu se poate. Poate doar in Bangkok pot sa copilareasca. Insa ei nu devin campioni in muay thai, ci se fac ingineri, avocati... Toti campionii vin din zonele astea, unde e nevoie de bani. Caci de asta ne luptam. Cand am inceput sa ma antrenez aveam 6 ani, iar la 7 deja intram in lupte oficiale. Primeam 15 baht [cam jumatate de dolar american] pe meci. Toti banii ii trimiteam acasa, nici nu se discuta altfel. Asa era la inceput. Mai tarziu sumele au crescut. Cand am ajuns prima oara intr-o finala, daca as fi castigat meciul as fi fost campion national si as fi primit 600 000 baht. Dar am pierdut. Si am primit doar 125 000. Familia mea a fost atat de suparata si dezamagita incat a rupt legatura cu mine timp de 2 ani. Bineinteles ca eu nu am vrut sa pierd. Insa asa e aici." Cam astea sunt presiunile din acest sport. Luptatorii din muay thai incep sa se lupte pe la 7-8 ani si se retrag dupa 250- 300 de meciuri. Uneori chiar si mai multe. Un luptator din occident, fie de box traditional, kickbox sau MMA are in jur de 30- 50 meciuri in toata cariera, care poate dura si pana la 40 de ani. In muay thai varsta de retragere este de 26-27 de ani. Corpul nu poate rezista mai mult.
Dar ca sa ne intoarcem la Soi Tad-ied, aici mai puteti gasi si un al treilea club numit Phuket Top Team. Nici el nu se limiteaza doar la muay thai, ci ofera si un program de MMA destul de bine dezvoltat. Insa, spre deosebire de Tiger, aici lucrurile sunt putin mai concentrate. Nu sunt atat de multi participanti si ei se concentreaza mai mult pe luptatori profesionisti. Clubul este detinut de un australian, Boyd "The Gypsy" Clark, si este foarte activ pe internet. Aici si aici.
Si intre ele, de-a lungul strazii o sumedenie de mici restaurante, magazine, smoothie-bar-uri, dive shop-uri, hoteluri si moteluri. Si prin fata lor cate un tip la bustul gol, cu corpul musculos si acoperit de tatuaje facandu-si alergarea de dimineata. Cum zicea un prieten care locuieste in alta parte a insulei, "That place is like Hollywood: just out of this world."
Situata tot pe Soi Tad-ied, Unit 27 ofera doar programe pentru
imbunatatirea conditiei fizice. Cu exercitii militare,
caci e detinuta de un fost membru al trupelor speciale americane.
Smoothie-bar. Pentru ca luptatorii nu pot sa stea la o bere.
e impotriva dietei lor. Asa ca iti iei un smoothie
sau un shake de proteine.
Fara sa exagerez, sunt mai multe saloane de tatuat decat
magazine alimentare. Langa, un magazin de suplimente nutritive
Progamul de antrenament al lui Mr Myagi era scris pentru ca
toti sa stie ce ii asteapta. Factorul important era ca riscai sa
fii lovit cu biciul daca nu iti vedeai de treaba. Am asistat personal
la un astfel de moment. Nu cu un client, insa Mr Myagi
l-a folosit pentru unul din membrii echipei sale de antrenori.
Happy training in Thailand!
Incepe antrenamentul la Tiger
Alergare de incalzire, 20 de minute.
Box cu umbra, 10 minute.
Pad work. Nu pare foarte greu,insa era cea mai epuizanta parte. Abia puteam sa stau in picioare si sa respir la sfarsit.
3 reprize, a cate 3 minute fiecare. La sfarsitul fiecarei reprize, 20 de flotari.
Sparring, 20 de minute.
Echipa de antrenori de la intermediari.
Un algerian, un japonez si un roman se intalnesc in Tailanda.
Kru Saskri.
Stoarcem transpiratia din tricou.
Ora de jiu jitsu brazilian.
O data in fiecare luna, Tiger organizeaza propria gala, unde sunt invitati doar elevii lor.
In fiecare an Tiger Muay Thai primeste luptatori care se vor antrena gratis la club, vor avea cazare si masa asigurata, plus o solda lunara. Trebuie doar sa treceti de cateva probe. Concursul are loc aproape in fiecare an.
Muay thai, adica boxul thailandez a cunoscut o popularitate fara precedent in ultimii ani. Odata cu ascensiunea artelor martiale mixte, boxul thailandez s-a impus ca disciplina cea mai eficienta in lupta cu lovituri, cand oponentii stau in picioare ("stand up fighting", in engleza; lupta mai poate fi dusa si la sol, unde sunt alte discipline implicate). Prin urmare tot mai multi luptatori, sau macar aspiranti la acest statut, din toata lumea au decis sa studieze acest sport chiar la el acasa, in Thailanda.
Povestea lui incepe in urma cu aproape 100 de ani. In Thailanda acelor vremuri, ca de altfel in toata Asia, sistemele de lupta corp la corp, asa numitele arte martiale, erau inca folosite in scopul lor primar, cel de autoaparare, nu ca sporturi. Problema aici era ca soldatii thailandezi abuzau de ele in tot felul de intreceri, punandu-si in pericol integritatea fizica si, prin urmare, capacitatea de a-si face munca de soldat. Asa ca imparatul a declarat aceste lupte ilegale, si in schimb le-a dat soldatilor si nu numai lor posibilitatea de a se lupta intr-un mod organizat dupa modelul boxului occidental: le-a dat manusi, un ring, arbitru si timp limita in care sa se desfasoare lupta. De aici si numele de box tailandez. Faptul ca el a devenit un sport este motivul pentru care s-a pastrat pana in zilele noastre. Altfel ar fi disparut, cum s-a intamplat cu alte stiluri de arte martiale. Stilul vechi de lupta din Thailanda era muay boran, dar mai erau si altele.
Diferenta intre muay thai si boxul european este ca in cel de-al doilea poti lovi doar cu pumnii, in timp de in cel tailandez ai pumni, coate, tibii si genunchi. In total 8 puncte de atac. De aceea boxului tailandez i se mai spune "arta celor 8 membre" (The Art of 8 Limbs). O alta diferenta ar fi ca in boxul european cand nu mai poti sa lovesti, sau vrei un moment de respiro, iti iei adversarul in brate. Arbitrul intervine, va desparte si apoi puteti continua lupta. Insa tu ti-ai facut treaba, ai luat o mica pauza. In muay thai loviturile in aceasta imbratisare, ce se numeste "clinch", sunt permise. Asa ca singurele optiuni de a lua o pauza sunt sa fii facut knock out, sa iti faci adversarul knock out sau sa se termine repriza. Altfel nu ai unde sa te ascunzi.
Ei bine tot acest interes pentru muay thai a dus, dupa cum aveam sa aflu, la dezvoltarea unei intregi activitati turistice in jurul lui. Astfel exista o multitudine de sali noi aparute ce se ocupa in principal cu turistii straini ("farang", in tailandeza). Traditional, salile de muay thai traiesc de pe urma luptatorilor pe care ii antreneaza. Luptatorii nu platesc pentru antrenamente si nici cazare, pentru ca de multe ori salile au camere amenajate pentru ei, insa dupa fiecare lupta din solda lor clubul isi opreste partea. Insa acesti straini au, in general, mai multi bani decat thailandezii, asa ca poti sa le ceri o taxa pentru antrenament, fara sa ii obligi sa lupte in meciuri oficiale. E o afacere rentabila.
"It's impossible not to admire Sheridan's bravery and tenacity - he's done more wild things in 10 years than the average man would do in a hundred lifetimes." "There is something in a man that demands to know what he can handle, and what he can't or won't. Sam Sheridan goes out to find out - and he takes everyone with him." "After reading A Fighter's Heart you'll be sweating like you were there with Sam; you might even have blood trickling out of your nose."
"Sheridan delivers and insightful look at violence as a career and a spectator sport, a behind-the pageantry glimpse of athtletes at the top of their terrifying game. An extraordinary combination of gonzo journalism and participatory sports writing, A Fighter's Heart is a dizzying first-hand account of what it's like to reach the peak of finely disciplined personal aggression, to hit and be hit."
Sam Sheridan este un absolvent al Universtitatii Harvard care a ales sa abandoneze domeniul pe care l-a studiat si sa-si urmeze o pasiune mai veche: lupta. Cartea este scrisa in decursul a de 7-8 ani si il urmareste pe Sam cum calatoreste in jurul lumii studiind diferite stiluri de arte martiale. Astfel incepe sa se antreneze la inceputul anilor 2000 muay thai in Fairtex Gym, Bangkok, apoi jiu jitsu in Brazilia. Box cu Andre Ward si Virgil Hunter in California, MMA cu Pat Miletich in Iowa si multe altele.
Pe coperta dramatica a cartii este chiar Sam Sheridan in primul, si ultimul, sau meci de MMA. Am fost foarte intrigat de ce un om cu o asemenea educatie, care avea atatea optiuni, a decis sa se dedice artelor martiale. El si-a gasit un scop in viata. Eu inca il mai caut.
Despre aventurile lui in Thailanda, National Geographic a facut filmul documentar A Fighting Chance(narat de Jason Statham), unul din primele despre muay thai, cum atunci el era un deschizator de drumuri. Era singurul strain care se antrena la una din cele mai mari sali din Bangkok, fiind privit cu neincredere si neintelegere de toti luptatorii tailandezi ("De ce s-ar apuca cineva de bunavoie de acest sport atat de greu si atat de periculos?"). Cat de diferite erau lucrurile 5 ani mai tarziu, deci spre sfarsitul anilor 2000. Cand a revenit in Bangkok, Sam observa nu numai ca era plin de straini care se antrenau aici, insa administratorul construise si o sauna si un jacuzzi imens in incinta ca sa ii atraga. Farang aveau bani. "If it makes money, it makes sense", cum zice 50 Cent.
Si cat de diferit este acum, cand cel mai mare club de muay thai din Thailanda este unul in care niciun luptator nu este thailandez. Clubul se ocupa doar de straini. Este clubul pe care l-am vizitat si eu.
Una din greselile frecvente pe care oamenii le fac cand vorbesc de aceasta tara este sa o numeasca"insula", ceea ce este gresit. Este adevarat ca Belize are cateva insule insa tara propriu-zisa este asezata pe teritoriul Americii Centrale, avand ca vecini Mexicul in nord si Guatemala in vest si sud. In partea de est a tarii este, bineinteles, Marea Caraibelor.
Despre Belize am mai scris si acum 2 ani, cand am vizitat prima oara aceasta tara. Insa spre deosebire de atunci, acum am constatat cu placere ca multe lucruri s-au schimbat in bine. Daca data trecuta mi-a fost frica sa parasesc portul, acum am vazut ca toata lumea iese si se plimba pe strazile orasului. Poti iesi, umbla, vizita talciocurile si magazinele simtindu-te in siguranta.
Am fost foarte surprins sa aflu cate nationalitati locuiesc aici. Pe langa reprezentanti ale tarilor vecine din America Latina, aici poti gasi comunitati de chinezi si chiar vietnamezi (in paranteza fie spus, nu stiu cat de mult face diferenta dintre vietnamezi si chinezi ghidul cu care am vorbit; poate o formulare mai exacta ar fi asiatici). De exemplu, majoritatea micilor localuri fast food de pe strazi, sunt detinute de chinezi. Si nu vand doar mancare traditionala chinezeasca, ci s-au adaptat la gusturile locale, intalnind acel "fried chicken" peste tot. Asta in conditiile in care marile corporatii fast food, ca McDonalds, KFC sau Burger King, nu au ajuns in Belize inca, spre disperarea unor turisti americani.
Un alt lucru pe care am reusit sa il fac si care mi-a facut placere a fost sa vizitez ruinele mayase de la Altun Ha, adica Zeul Soare. Cum Belize a fost in aria de raspandire a acestei civilizatii, cea mai avansata din perioada pre-moderna din cele 2 Americi. Probabil va amintiti ca lumea trebuia sa se sfarseasca in 2012. Insa in caz ca nu va amintiti motivul invocat pentru aceasta predictie, era vorba de calendarul mayas, care se termina, dupa anumite interpretari, in 2012.
Ruinele de la Altun Ha sunt cele mai bine amenajate dintre toate siturile arheologice din Belize. Pe langa faptul ca sunt cele mai apropiate de port si astfel turistii pot ajunge cel mai repede aici, alt factor ce a contribuit la pozitia lor privilegiata este faptul ca aici s-a descoperit o sculptura din jad numita Capul de Jad, cel mai mare obiect de acest fel din emisfera vestica si care a devenit comoara nationala a tarii. Capul este pastrat in seiful Bancii Nationale a Statului Belize, si ca un fapt comic, primul ministru are o singura persoana ca garda de corp, in timp ce Capul de Jad are intreaga armata a tarii. Pentru ca, din cate am inteles, este scos din seif si expus o data pe an, de ziua nationala, si atunci fortele speciale ale armatei sunt mobilizate. Locuitorii din Belize, poate si din mandrie nationala, estimeaza valoare Capului de Jad la 40 de milioane de dolari pe piata neagra, insa estimari oficiale ii atribuie doar 5-10 milioane.
Acest sit arheologic a fost o surpriza placuta. Ca un exemplu, in situl arheologic de la Adamclisi, judetul Constanta, se fac sapaturi din a doua jumatate a sec al XIX-lea. A fost unul din primele si cele mai importante locuri unde s-au facut cercetatri arheologice in tara noastra, coordonate in acest sit de Grigore Tocilescu. Aici se considera ca ar fi avut loc cea mai mare victorie a dacilor asupra romanilor lui Traian (ceva cu "diversiunea Moesiana", daca mai tineti minte din liceu), de unde si numele Tropeaum Traiani, si de unde si interesul pentru aceasta cetate. Ei bine, in mai mult de un secol, aici nu s-a decopertat mai mult de 10% din cetatea antica, desi chiar si astazi el se afla in atentia arheologilor din Romania, fiind situl unde Universitatea din Bucuresti isi trimite studentii in fiecare an pentru practica de specialitate (asa am ajuns si eu sa cunosc locul indeaproape). Daca doar atat s-a excavat, nu cred ca e greu de imaginat cat a fost restaurat.
Nu vreau sa se inteleaga ca eu zic ca e mai bine in Belize, caci nu e. Insa pentru o tara de doar cateva zici de mii de locuitori (cat un oras mediu din Romania), si cu putere financiara mult sub cea a tarii noastre, aceasta restaurare a fost un efort care merita apreciat. E o realizare! Si, intr-adevar, poate si la noi se poate mai mult.
Cam atat pentru aceasta postare. Voi reveni intr-un viitor, sper, nu foarte indepartat.
