Thai. Muay Thai

Ca sa-l parafrazez pe Bond. James Bond. 

Muay thai, adica boxul thailandez a cunoscut o popularitate fara precedent in ultimii ani. Odata cu ascensiunea artelor martiale mixte, boxul thailandez s-a impus ca disciplina cea mai eficienta in lupta cu lovituri, cand oponentii stau in picioare ("stand up fighting", in engleza; lupta mai poate fi dusa si la sol, unde sunt alte discipline implicate). Prin urmare tot mai multi luptatori, sau macar aspiranti la acest statut, din toata lumea au decis sa studieze acest sport chiar la el acasa, in Thailanda. 

Povestea lui incepe in urma cu aproape 100 de ani. In Thailanda acelor vremuri, ca de altfel in toata Asia, sistemele de lupta corp la corp, asa numitele arte martiale, erau inca folosite in scopul lor primar, cel de autoaparare, nu ca sporturi. Problema aici era ca soldatii thailandezi abuzau de ele in tot felul de intreceri, punandu-si in pericol integritatea fizica si, prin urmare, capacitatea de a-si face munca de soldat. Asa ca imparatul a declarat aceste lupte ilegale, si in schimb le-a dat soldatilor si nu numai lor posibilitatea de a se lupta intr-un mod organizat dupa modelul boxului occidental: le-a dat manusi, un ring, arbitru si timp limita in care sa se desfasoare lupta. De aici si numele de box tailandez. Faptul ca el a devenit un sport este motivul pentru care s-a pastrat pana in zilele noastre. Altfel ar fi disparut, cum s-a intamplat cu alte stiluri de arte martiale. Stilul vechi de lupta din Thailanda era muay boran, dar mai erau si altele. 

Diferenta intre muay thai si boxul european este ca in cel de-al doilea poti lovi doar cu pumnii, in timp de in cel tailandez ai pumni, coate, tibii si genunchi. In total 8 puncte de atac. De aceea boxului tailandez i se mai spune "arta celor 8 membre" (The Art of 8 Limbs). O alta diferenta ar fi ca in boxul european cand nu mai poti sa lovesti, sau vrei un moment de respiro, iti iei adversarul in brate. Arbitrul intervine, va desparte si apoi puteti continua lupta. Insa tu ti-ai facut treaba, ai luat o mica pauza. In muay thai loviturile in aceasta imbratisare, ce se numeste "clinch", sunt permise. Asa ca singurele optiuni de a lua o pauza sunt sa fii facut knock out, sa iti faci adversarul knock out sau sa se termine repriza. Altfel nu ai unde sa te ascunzi. 

Ei bine tot acest interes pentru muay thai a dus, dupa cum aveam sa aflu, la dezvoltarea unei intregi activitati turistice in jurul lui. Astfel exista o multitudine de sali noi aparute ce se ocupa in principal cu turistii straini ("farang", in tailandeza). Traditional, salile de muay thai traiesc de pe urma luptatorilor pe care ii antreneaza. Luptatorii nu platesc pentru antrenamente si nici cazare, pentru ca de multe ori salile au camere amenajate pentru ei, insa dupa fiecare lupta din solda lor clubul isi opreste partea. Insa acesti straini au, in general, mai multi bani decat thailandezii, asa ca poti sa le ceri o taxa pentru antrenament, fara sa ii obligi sa lupte in meciuri oficiale. E o afacere rentabila. 

"It's impossible not to admire Sheridan's bravery and tenacity - he's done more wild things in 10 years than the average man would do in a hundred lifetimes."

"There is something in a man that demands to know what he can handle, and what he can't or won't. Sam Sheridan goes out to find out - and he takes everyone with him."

"After reading A Fighter's Heart you'll be sweating like you were there with Sam; you might even have blood trickling out of your nose."

"Sheridan delivers and insightful look at violence as a career and a spectator sport, a behind-the pageantry glimpse of athtletes at the top of their terrifying game. An extraordinary combination of gonzo journalism and participatory sports writing, A Fighter's Heart is a dizzying first-hand account of what it's like to reach the peak of finely disciplined personal aggression, to hit and be hit."

In randurile acestor entuziasti/curiosi despre muay thai m-am incadrat si eu. Am fost inspirat de cartea lui Sam Sheridan, A Fighter's Heart: One man's journey through the world of fighting. Inca este una din cartile mele preferate. 

Sam Sheridan este un absolvent al Universtitatii Harvard care a ales sa abandoneze domeniul pe care l-a studiat si sa-si urmeze o pasiune mai veche: lupta. Cartea este scrisa in decursul a de 7-8 ani si il urmareste pe Sam cum calatoreste in jurul lumii studiind diferite stiluri de arte martiale. Astfel incepe sa se antreneze la inceputul anilor 2000 muay thai in Fairtex Gym, Bangkok, apoi jiu jitsu in Brazilia. Box cu Andre Ward si Virgil Hunter in California, MMA cu Pat Miletich in Iowa si multe altele. 

Pe coperta dramatica a cartii este chiar Sam Sheridan in primul, si ultimul, sau meci de MMA. Am fost foarte intrigat de ce un om cu o asemenea educatie, care avea atatea optiuni, a decis sa se dedice artelor martiale. El si-a gasit un scop in viata. Eu inca il mai caut. 

Despre aventurile lui in Thailanda, National Geographic a facut filmul documentar A Fighting Chance (narat de Jason Statham), unul din primele despre muay thai, cum atunci el era un deschizator de drumuri. Era singurul strain care se antrena la una din cele mai mari sali din Bangkok, fiind privit cu neincredere si neintelegere de toti luptatorii tailandezi ("De ce s-ar apuca cineva de bunavoie de acest sport atat de greu si atat de periculos?"). Cat de diferite erau lucrurile 5 ani mai tarziu, deci spre sfarsitul anilor 2000. Cand a revenit in Bangkok, Sam observa nu numai ca era plin de straini care se antrenau aici, insa administratorul construise si o sauna si un jacuzzi imens in incinta ca sa ii atraga. Farang aveau bani. "If it makes money, it makes sense", cum zice 50 Cent. 

Si cat de diferit este acum, cand cel mai mare club de muay thai din Thailanda este unul in care niciun luptator nu este thailandez. Clubul se ocupa doar de straini. Este clubul pe care l-am vizitat si eu. 

Insa despre asta, in postarea viitoare...

Inapoi in Belize: mai departe, in continent

Una din greselile frecvente pe care oamenii le fac cand vorbesc de aceasta tara este sa o numeasca"insula", ceea ce este gresit. Este adevarat ca Belize are cateva insule insa tara propriu-zisa este asezata pe teritoriul Americii Centrale, avand ca vecini Mexicul in nord si Guatemala in vest si sud. In partea de est a tarii este, bineinteles, Marea Caraibelor. 

Despre Belize am mai scris si acum 2 ani, cand am vizitat prima oara aceasta tara. Insa spre deosebire de atunci, acum am constatat cu placere ca multe lucruri s-au schimbat in bine. Daca data trecuta mi-a fost frica sa parasesc portul, acum am vazut ca toata lumea iese si se plimba pe strazile orasului. Poti iesi, umbla, vizita talciocurile si magazinele simtindu-te in siguranta. 

Am fost foarte surprins sa aflu cate nationalitati locuiesc aici. Pe langa reprezentanti ale tarilor vecine din America Latina, aici poti gasi comunitati de chinezi si chiar vietnamezi (in paranteza fie spus, nu stiu cat de mult face diferenta dintre vietnamezi si chinezi ghidul cu care am vorbit; poate o formulare mai exacta ar fi asiatici). De exemplu, majoritatea micilor localuri fast food de pe strazi, sunt detinute de chinezi. Si nu vand doar mancare traditionala chinezeasca, ci s-au adaptat la gusturile locale, intalnind acel "fried chicken" peste tot. Asta in conditiile in care marile corporatii fast food, ca McDonalds, KFC sau Burger King, nu au ajuns in Belize inca, spre disperarea unor turisti americani.

Un alt lucru pe care am reusit sa il fac si care mi-a facut placere a fost sa vizitez ruinele mayase de la Altun Ha, adica Zeul Soare. Cum Belize a fost in aria de raspandire a acestei civilizatii, cea mai avansata din perioada pre-moderna din cele 2 Americi. Probabil va amintiti ca lumea trebuia sa se sfarseasca in 2012. Insa in caz ca nu va amintiti motivul invocat pentru aceasta predictie, era vorba de calendarul mayas, care se termina, dupa anumite interpretari, in 2012. 

Ruinele de la Altun Ha sunt cele mai bine amenajate dintre toate siturile arheologice din Belize. Pe langa faptul ca sunt cele mai apropiate de port si astfel turistii pot ajunge cel mai repede aici, alt factor ce a contribuit la pozitia lor privilegiata este faptul ca aici s-a descoperit o sculptura din jad numita Capul de Jad, cel mai mare obiect de acest fel din emisfera vestica si care a devenit comoara nationala a tarii. Capul este pastrat in seiful Bancii Nationale a Statului Belize, si ca un fapt comic, primul ministru are o singura persoana ca garda de corp, in timp ce Capul de Jad are intreaga armata a tarii. Pentru ca, din cate am inteles, este scos din seif si expus o data pe an, de ziua nationala, si atunci fortele speciale ale armatei sunt mobilizate. Locuitorii din Belize, poate si din mandrie nationala, estimeaza valoare Capului de Jad la 40 de milioane de dolari pe piata neagra, insa estimari oficiale ii atribuie doar 5-10 milioane. 

Acest sit arheologic a fost o surpriza placuta. Ca un exemplu, in situl arheologic de la Adamclisi, judetul Constanta, se fac sapaturi din a doua jumatate a sec al XIX-lea. A fost unul din primele si cele mai importante locuri unde s-au facut cercetatri arheologice in tara noastra, coordonate in acest sit de Grigore Tocilescu. Aici se considera ca ar fi avut loc cea mai mare victorie a dacilor asupra romanilor lui Traian (ceva cu "diversiunea Moesiana", daca mai tineti minte din liceu), de unde si numele Tropeaum Traiani, si de unde si interesul pentru aceasta cetate. Ei bine, in mai mult de un secol, aici nu s-a decopertat mai mult de 10% din cetatea antica, desi chiar si astazi el se afla in atentia arheologilor din Romania, fiind situl unde Universitatea din Bucuresti isi trimite studentii in fiecare an pentru practica de specialitate (asa am ajuns si eu sa cunosc locul indeaproape). Daca doar atat s-a excavat, nu cred ca e greu de imaginat cat a fost restaurat. 

Nu vreau sa se inteleaga ca eu zic ca e mai bine in Belize, caci nu e. Insa pentru o tara de doar cateva zici de mii de locuitori (cat un oras mediu din Romania), si cu putere financiara mult sub cea a tarii noastre, aceasta restaurare a fost un efort care merita apreciat. E o realizare! Si, intr-adevar, poate si la noi se poate mai mult. 

Cam atat pentru aceasta postare. Voi reveni intr-un viitor, sper, nu foarte indepartat.